SAPIOSEXUAL SAU ZOMBIE LOVE

Si uite ca veni si ziua cand “stiinta” mi-a luat-o inainte si a decis ca suna mai frumos si mai la obiect sapiosexual decat zombie love-ul meu. Dar ca sa nu va bag in ceata si mai mult am sa incep sa si explic.

De la inceputurile interactionarii mele mai serioase cu sexul opus (adica atunci cand nu s-a mai redus la cuburi si masinute si alte jucarii obtinute cu fluturat de gene si replici de genul “cred ca esti dragut”) m-am decis ca-mi plac tipii destepti. De ce? Pentru ca de cand ma stiu am fost o fata tare curioasa careia ii placea sa aiba cu cine dezbate marile mistere ale Universului sau ale problemelor marunte de la varsta in cauza ca ce-o fi vrand sa zica Jose Ortega y Gasset in dragostea lui curteneasca sau cata aplicabilitate are ea in zilele noaste, plus universul din Dune si cate altele mai rumegam eu prin clasa a 9a.
Si am tinut-o cu succes pe acest drum pana acum, cu mici abateri ce tind vertiginos spre zero ca deh…mai are si omul scapari(pentru edificare faceti click aici si vizionati bucata de la 3:36 la 3:43).
La zombie love am ajuns accidental cand incercam sa fac o gluma, reusita if i do say so myself, prin care explicam cuiva ma topesc mai ceva ca o inghetata la 40 de grade plus dupa tipii destepti. Cu cat mai destepti cu atat mai bine. Si nu ma refer la un anumit tip de destept – literatura, arhitectura, IT sau medicina – destept sa fie si sa ma tina atenta la toate lucrurile minunate cu care preafericeste emisferele mele cerebrale si care imi incing lichidul cefalorahidian.
Intre timp am aflat ca s-au gasit altii mai educati care sa explice atractia sexuala fata de cunoastere si tot ce implica o activitate cerebrala intensa, si nu aici nu ma refer la bancul cu blonda si sucul de portocale :D, prin crearea unui neologism.
sapio = cunoastere
sexual = e cam de la sine explicat
sapiosexual = multumesc dom’doctor google pentru diagnostic

end.

Nu ma hotarasc..

Nu stiu altii cum sunt dar eu cand ma gandesc ca vreau sa imi deschid o firma, imi vine in minte numai faptul ca este teroare cu pregatitul hartiilor luna de luna. M-am gandit totusi si la o solutie care ar putea reprezenta un rol foarte importnt in succesul firmei pe care vreau sa o deschid. Adica, in loc sa ma ocup de toata hartogaraia, as putea contracta o firma care ofera servicii salarizare si uite asa sa se ocupe ei de tot ce este necesar. Plus ca ar mai fi un avantaj, acela ca nu ar trebui sa am un departament de HR la mine in companie. Iar daca faci un calcul simplu poti ajunge foarte repede la concluzia ca iesi mai ieftin sa ai o externalizare de acest tip, decat sa ai un intreg departament.

Totusi, ca sa nu ma arunc cu capul inainte o sa fac o mica cercetare de piata si o sa vad la ce concluzie ajung pentru ca nu poti sa deschizi o firma pur si simplu, fara sa te mai intereseze si alte detalii care pot face diferenta in ceea ce priveste supravietuirea ei pe piata sau inchiderea peste doar putin timp.

Cert este ca, pentru inceput, am discutat pe marginea acestui subiect cu mai multi oameni, care mi-au confirmat parerea, aceea ca este mult mai avantajos sa contractezi o astfel de firma decat sa te ocupi singur de tot ce inseamna hartii ale angajatilor.

Ramane sa va tin la curent cu decizia pe care o iau, idiferent de aceasta, precizandu-va totodata si motivarea pentru ce am hotarat.

end.

LIKE CRAZY

Ei bine Like Crazy s-a incadrat cu succes in ultima categorie pentru ca la final de film inca ma scarpinam metaforic in cap gandindu-ma “ce naiba a fost asta?”.

Dar sa o luam cu inceputurile. Like Crazy ne prezinta povestea de dragoste dintre doi studenti aflati in ultimul an de facultate, el american – Jacob (Anton Yelchin), ea englezoaica – Anna (Felicity Jones). Cei doi incep sa se vada in ciuda faptului ca la finalul anului ea va trebui sa se intoarca in Anglia natala ca ii expira viza. Toate bune si frumoase pana in clipa in care Anna decide sa isi amane plecarea cu vreo 3 luni si astfel sa stea ilegal in tara tuturor posibilitatilor. Si acum incepe drama – dorind sa revina la iubitul pe care l-a lasat in urma timp de 7 zile, momarlanii aia de la aeroport nu o lasa si o deporteaza.

El incearca sa-si vada de viata lui, ea de viata ei, pana in seara cand el o suna pe ea si ea il cheama in vizita in Anglia.

Toate bune si frumoase pana cand cad la pace ca atata vreme cat nu sunt fizic impreuna e ok sa nu stie stanga ce face dreapta deci fiecare isi cam face cate o relatie pe continentul sau (intra in scena Jennifer Lawrence).

Jacob mai vine o data in Anglia, cand in timpul unei cine tatal Annei sugereaza ca cei doi sa se casatoreasca si astfel sa rezolve problema vizei. Mai trece o bucata de film cu fiecare pe continentul lui, Jacob isi vede de treaba impreuna cu Samantha (Jennifer de mai sus) pana cand primeste un telefon de la o Anna plangand si zicandu-i cat de dor ii e de el si cum ceea ce au ei e unic si nimeni nu poate sa o faca sa se mai simta asa.

Surprize surprize – cei doi se casatoresc, ambasada e din nou anti-viza, cei doi se cearta, fiecare se intoarce in coltul lui de lume si-si vede de viata pana cand suna ambasada sa o anunte pe Anna ca si-a primit viza si se poate intoarce oricand in State, telefon care vine fix in seara cand actualul ei iubit Simon o cere de nevasta si ea zice nu.

A doua zi isi iau ramas bun – Anna de la Simon si Jacob de la Samantha si Anna zboara spre sotul ei.

Ajunge acolo, toate bune si frumoase, cei doi fac un dus impreuna si isi amintesc de primele momente ale relatiei lor.

Sfarsit

Acum sincer – like wtf?!

Oky e indie, premiat etc etc etc dar nu am simtit o prea mare emotie acolo. N-am simtit nebunia, durerea de a pierde pe cineva, imposibilitatea de a fi cu persoana respectiva, chinul care mi se parea esential pentru un film care isi asuma un titlu superlativ si intens ca Like Crazy. Era ca si cum ai asculta o melodie cu atat de mult potential dar la un volum obscen de mic sau ca si cum ai stricat bunatate de whiskey punandu-i prea multa gheata in pahar.

Mi s-a parut plat, lipsit de dimensiune, ca si cum jocul lui si jocul ei se amestecau in fundal intr-o pata stearsa de ceai. Priveam la ei si asteptam sa se intample ceva mai exaltant. Am asteptat in van. Chiar si jumatatile lor de care s-au descotorosit fara prea mari menajamente si care n-au opus pic de rezistenta s-au lipit de aceeasi pata de ceai.

De cand e tradarea atat de blanda si de calma si de usor de inteles? Unde e dom’le absolutismul? Unde e tirania si posesivitatea sentimentelor? Unde?!

In concluzie m-a cam dezamagit pentru ca e lipsit de unghiuri si colturi in care se pot taia personajele. Totul e acceptat si asumat cu resemnare. Iar o dragoste atat de mare, pentru care au luptat atat de mult n-ar trebui scrisa pe o hartie ingalbenita de vreme, cu o cerneala apoasa. Ea ar trebui scrisa pe o hartie alba, lucioasa, cu tus negru care sa contrasteze si sa arate ambivalenta si pendularea intre cele doua stari, intre cele doua iubiri si intre cele doua continente.

Ce mi-a placut in schimb au fost imaginile din care a fost alcatuita relatia lor care ar face un album de poze reusit, dar cam atat.

Iar pentru hatării care or sa-mi sara in cap ca iar sunt lipsita de sentimente – dragilor ăsta e fix genul de film care ar trebui sa ma miste pana la radicina firului de par si cu care ar trebui sa empatizez usor pe principiu ca e natura umana, e dragoste nebuna care te face sa renunti la tot si la toate si tradarea care cel putin teoretic ar trebui sa te faca sa-ti fie sila de tine. Dar nu. N-am putut sa empatizez cu nimic de pe acolo pentru ca pulsul mi-a ramas constant si nu i-am vazut ca se chinuie.

end.

RETELE SOCIALE SI POLITIA BUNELOR MORAVURI

Citisem zilele astea pe undeva prin online ca angajatorii incep sa se orienteze din ce in ce mai mult spre reletele sociale inainte de a angaja pe cineva. Unul din motivele citate era verificarea CV-ului cu realitatea. Si cam ala e singurul la care subscriu, asta in conditiile in care iti etalezi pe Facebook si nu pe LinkedIn competentele & all that shabang.
Acum sa incep sa ma plang. Pai cum dom’le sa ma cenzurez pe Facebook?! (ca pe asta il folosesc cel mai des). Pai nu e pagina mea? Nu e contul meu? De ce trebuie sa pui egal intre viata mea privata sau mai degraba ce fac in timpul meu liber si ce fac de la 9 la 5?
Doar pentru ca sunt pasionata de stiinte oculte asta nu inseamna ca la birou am sa vin calare pe matura si cu pisica neagra dupa mine.
Si doar pentru ca in timpul meu liber imi permit sa fac misto de prostia umana (care intre noi fie vorba e amuzanta indiferent de situatie) sau sa postez un banc mai deocheat(si sexul tinde sa fie amuzant de cele mai multe ori) sau sa dau un share la un articol dintr-o revista dedicata publicului masculin (care sunt scrise de 1000 de ori mai bine ca alea pentru femei) asta iti da ce drept sa ma descalifici? Sau sa te strambi si sa arati cu varful degetului spre mine?
Eu zic ca orice persoana trecuta de 20 de ani sau cel putin de primii doi ani de facultate e in stare sa discearna intre business si personal si sa se comporte ca atare in mediile aferente.
Si da, stiu ca exista setari specifice care controleaza ce si cum postezi si cine ce poate sa vada dar ideea de a sta constant cu frica in san nu-mi surade.
Asa cum nu-mi surade nici ce se intrevede la orizont si anume brandul personal. Daca asta e scopul atunci da, iti construiesti o imagine si trebuie avut grija de ea. Dar daca nu ma intereseaza then leave me the eff alone!
Si uite asa ajung sa cred ca de fapt libertatile noastre sunt cu mult mai limitate decat am crede si ca la 50 de metri mai incolo de lovesti de zabrelele aurite ale coliviei.

end.