Din nou si din nou

Să o întâlnesc într-un alt el.Un el de care să nu depind nici o clipă,însă care să îmi creeze dependenţă.Cineva capabil să îmi acapareze gândurile din miez de noapte şi întreaga fiinţă ce ascunde un orgoliu de proporţii colosale. Cu fiecare atingere mai mult sau mai puţin întâmplătoare totul ar striga chemistry şi poate atunci aş înţelege rolul clişeelor în care majoritatea se pierd inconştient.

M-aş dărui lui trup şi suflet chiar dacă nu m-ar avea niciodată.Ar fi parte din motivaţia de care acţiunile mele depind şi nu ar încerca din exces de egoism să îmi limiteze orizonturile.Nu aş pleca,aşa cum am plecat de lângă tine,de lângă voi ,pentru că m-aş pierde în labirintul propriilor iluzii,iar toate hărṭile ar fi la el.Tu eşti un film vechi pe care l-am văzut de prea multe ori,căruia îi ştiu începutul,finalul,care nu reuşeşte să mă surprindă nici în cea mai mică măsură.Ţi-am cunoscut scenariul,distribuţia,replicile anoste pe care le repeţi mecanic,poate mult prea devreme ori poate mult prea târziu.

Acum o întâlnesc într-un tip cu vibe regal, bine ancorat în prezent,însă care trăieşte în viitor.Cu o gândire logică,uneori mai logică decât a mea,reuşeşte să îmi indice acea linie de echilibru parcă obligându-mă să o urmez.După fiecare ironie atent plasată mă aştept la o replică la fel de incisivă tocmai atunci când balanţa tinde să se încline în favoarea mea.

Eu aş putea câştiga ori pierde,însă alături de el succesul ar fi garantat în ambele părţi.Poate greşesc zicând ambele părţi,pentru că atunci aş deveni parte din el iar el parte din mine.Acea completare sublimă,egală,finalizată în sentimente reale.

Vântul rece,parcă străin acum îmi usucă cele din urmă lacrimi,ultimele dovezi de slăbiciune.Pete de lumină scaldă cerul crud al dimineţii,iar stelele ascultă ecourile vagi ale bufniţelor alungate de începutul unei noi zile.Din îndepărtare,printre munţii înalţi,astrul incandescent îşi înalţă ezitând coroana ce goneşte întunericul opac care mi-a deşirat regretele.

Ţinând timpul de mână Soarele îmi dezvăluie reflexia în prezent a unei fete cu ochi căprui.Privirea i-a fost răpită de zborul lent al unui avion,pe care îl urmăreşte explorând cerul,îndreptându-se către noi lumi.Chipul îi schiţează un zâmbet larg iar în suflet i s-a înrădăcinat o nouă dorinţă.

Nu mai visez la cireşi înfloriţi în zile de februarie.Nu mai am nevoie de primăveri infinite şi nici nu mai aştept pe cineva care să mă ia de mână şi să îmi spună zâmbind “poṭi fi cine vrei tu să fii”.Poate am învăţat să iubesc ploile şi poate odată voi sta în mijlocul furturnii fără să depind de protecţia cuiva.